Prin garanţie, în sens larg, se înţelege orice metodă, instrument sau angajament, accesoriul contractului comercial pus la dispoziţia sau emis în favoarea unui titular de drepturi, în virtutea contractului încheiat, capabil să asigure respectivului beneficiar realizarea certă a drepturilor garantate sau despăgubirea bănească corespunzătoare pentru daunele provocate de nerealizarea acestor drepturi. În cadrul garanţiilor, se disting următoarele părţi implicate:

  • Ordonatorul garanţiei care este debitorul principal. Acestei părţi contractante îi solicită beneficiarul (partenerul de contract) o garanţie. În consecinţă, ordonatorul solicită unei terţe persoane – garantul – o garanţie.
  • Beneficiarul garanţiei este cel în favoarea căruia garantul emite garanţia.
  • Garantul este debitorul secundar, cel care, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către debitorul principal, le îndeplineşte el. În schimburile internaţionale, orice persoană fizică sau juridică care dispune de un patrimoniu poate fi garant (exemplificăm: orice firmă, companie industrială, comercială, statul reprezentat prin şefulstatului statului, guvernul, banca centrală, ministerul finanţelor etc, instituţiile bancare şi financiare).

În vederea evitării riscului pierderii sumelor avansate sub formă credit, în practica internaţională se utilizeză modalităţi specifice de garantare a recuperării acestor sume.